Telefonie mobilă (bunicii mele, Veturia)

2001-06-12

nu mă mai sună nimeni...

tehnica a tras cu urechea în
grădina colapsului.

îmi umilesc telefonul: îl sun
de la public şi dau fuga acasă
să-l aud sunând, dar în cele
din urmă cad de acord că s-ar
putea să fii tu, mă cauţi cu insistenţă,
tunând şi fulgerând.

ridic receptorul, era doar tonul;
cred totuşi că era tonul tău,
fiindcă îmi sună cunoscut, al naibii de
cunoscut, parcă aş recunoaşte în el
torsul tau de mâţă răsfăţată între braţele
mele (imi aminteşte de nopţile în care
motorul frigiderului tău uruia, iar eu
desegmentam din zgomotul său declaraţiile
tale de dragoste, până când tu te-ai
ridicat din pat în cămaşa ta de noapte
albă, care nu-ţi mai putea acoperi nimic
şi l-ai făcut să tacă, cu coada lingurii
de lemn, de parcă ar fi vorbit în somn,
în locul tău, de parcă ţi-ar fi fost teamă
că aflând prea multe despre tine
te-aş fi putut părăsi, în zori.)

într-o oarecare măsură tonul îmi comunică
ceva despre toate enigmele tale.

ce interesant cum ştie viaţa
să conspire taman când te
aştepţi mai puţin.