Dacă există „fracturiştii” (cineva va fi inventat şi acest nume – ca şi, invers, „un fauve parmi les Donatellos”), cum au fost şi futurişti (care pe româneşte sună cel puţin excitant), de ce n-ar exista şi „juxtalişti”. Termenul l-am inventat şi l-am utilizat pentru prima dată în legătură cu un recent roman de Marius Tupan, iar el se referea la un procedeu (lipsit deocamdată de teorie – care e, de regulă, posterioară întrebuinţării şi foarte rar invers, vezi dadaismul) de a atrage atenţia şi interesul publicului către literatură, în aceste momente de mare suferinţă pentru aceasta din urmă. Plecând de la ideea că o mare parte dintre virtualii cititori au declarat că sunt interesaţi mai mult de faptele reale (amintiri, jurnale intime, evenimente curente de tip jurnalistic) decât de cele ficţionale, am constatat că tot mai mulţi autori contemporani, din diferite generaţii, încearcă să-şi salveze ficţiunile prin punerea lor în circulaţie alături (juxtapunere) de cele conţinute în cotidian sau măcar cu această aparenţă. Astfel, şi personajele unei proze, mai ales, dar şi ale poeziei, care tinde să se reepicizeze, în dauna supremaţiei metaforei (epuizată la douăzeci de ani după Nichita Stănescu), încearcă să-şi certifice prezenţa, deci să-şi creeze acte de persoane cu stare civilă (revine Balzac?) într-o convieţuire măcar convenţională, cele aparţinând autorului, cu cele selecţionate din realitate. În această situaţie, fantezia nu este deloc inhibată, dimpotrivă, primeşte un act de autenticitate, de veridicitate, ficţiunea contaminându-se de la non-ficţiune.
Deci şi în poezie fenomenul este cu putinţă. Poeţii grupaţi în jurul sitului http://www.poezie.ro/, dintre care o parte sunt pomeniţi în preambulul acestui volum semnat de BOGDAN GEANĂ, un vajnic reprezentant al „curentului” dedus de noi, au cam aceleaşi tentaţii şi doresc să se exprime pe ei referindu-se în permanenţă la alţii, ba chiar folosindu-se de elemente (crude) de existenţă. Exemplar în acest sens este un poem-scrisoare adresat de către Marius Marian Şolea unei fiinţe reale din Vaslui, şi care tocmai datorită acestei „juxtapuneri” a făcut mare vâlvă printre cei care cunosc povestea reală, dar şi printre cei care nu o cunosc, iar personajul acelei execuţii lirice aproape a fugit din lumea reală, refugiindu-se, unde oare, dacă nu tot în poezie. Dar sunt şi alte exemple, care se citesc pe site, într-o atmosferă colocvială, parcă de talk-show. Poeţii aceştia au câştigat deja ceva, în primul rând se citesc citesc între ei (ceea ce alţii nu mai fac de mult), se comentează, trăiesc şi trăiesc şi scrierile lor (această juxtapunere de păreri fiind şi un fel de selecţie critică). După 1990 sau mai precis în acest al treilea mileniu, s-a propus o direcţie, aceea a „fracturiştilor”, pe care o găsim epuizată înainte de a se naşte (pentru simplu motiv că se născuse de mult, de pe vreme tinereţelor lui Geo Bogza şi chiar Arghezi, ca să nu mai pomenim de însuşi Eminescu), direcţia constând din exacerbarea sexului, cu tendinţa clară de a şoca. Mai viabilă cu mult ni se pare această voinţă de a colocvia, de a tăifăsui prin poezie, de a crea chiar o realitate prin poezie, una credibilă, pentru că în permanenţă este dublată de alta refuzată de poezie.
BOGDAN GEANĂ îşi autodefineşte cartea în spiritul dicteului automat. Metoda nu e nici ea nouă, are chiar aproape un secol vechime, dar acum este utilizată nu pentru desfiinţarea poeziei, ci tocmai pentru înfiinţarea sau chiar refiinţarea ei, şi nu în scopul deconstrucţiei, ci al reconstrucţiei. Limbajul acesta ar putea să-l surprindă chiar pe poetul la care ne referim, pentru că de regulă creatorii nu se gândesc ce au de gând să facă, ci doar fac, din instinct, dintr-un spirit de autoconservare (prin vitalizare, desigur). Pe de altă parte, din perspectiva evenimenţială, dadaiştii, suprarealiştii de acum aproape o sută de ani foloseau dicteul automat pentru a închide o realitate neinteresantă, epuizată şi stresantă (vechiul „spleen” postromantic, nu-i aşa?), pe când poeţii „juxtalişti” îl întrebuinţează tocmai pentru a cuprinde cât mai larg o realitate cu adevărat debordantă, extrem de variată (noul puzzle postmodern, nu-i aşa?); cei vechi aveau spaimă de finit, pe când cei de azi se tem de… infinit (vorba lui Blaga „nu de moarte mi-e frică, ci de veşnicia ei”).
BOGDAN GEANĂ e printre cei dintâi poeţi ai grupării (eu sper să nu devină „haită”), care e „gata” cu un volum cuprinzător, poate prea cuprinzător, în care consumă cu lăcomie materie pentru câteva cârţi de poezie. Bănuim că, realizând tocmai amploarea (vizibilă, palpabilă) a infinitului de care vorbeam, vrea să apuce cât mai mult din el, la fiecare intervenţie poetică. Apoi, faptul că şirul nesfârşit de versuri s-a născut direct pe internet, nu i-a provocat poetului restricţiile pe care le iscă foaia de hârtie, cu toate chinurile ei. Visăm că atunci când se va putea citi direct gândul fugar şi rapid pe calculator, juxtalismul va fi şi mai eficace, va putea conţine cât mai multe informaţii fie ele şi afective. Dar, deocamdată, chiar şi tastatura e altceva decât condeiul (înşine am compus ultimele zece cărţi direct pe ordinator şi ştim ce senzaţie stranie ne-a dat aceasta) – ea poate greşi spectaculos (şi eroarea devine interesantă), poate crea cuvinte, poate reveni, atrage atenţia asupra tâmpeniilor, poate, desigur, surprinde mai multe elemente ale unei realităţi ce se naşte pe monitor. De aici senzaţia de cascadă, de aglomerare de cuvinte, de fapte, idei, nume, cunoştinţe diverse etc., pe care şi BOGDAN GEANĂ le parcurge. Iar starea poetică astfel obţinută nu mai are cum să se închidă într-un „turn de fildeş” (o, vis etern al romanticilor de pretutindeni şi chiar şi de azi!), pentru că devine omniprezentă, atoateştiutoare, ce mai, chiar divină, genetică. Poezia, iată unde vroiam să revenim, trăieşte astfel, palpită, participă la ce se întâmplă peste tot, în afara şi în lăuntrul poetului.
La această stare se adaptează, desigur, limbajul, care nu mai este tentat de abstracţiuni (ca urmare a excesului de metafore anterior), ci surprinde de la început prin aspectul lui pietonal, rutier, înregistrat parcă pe bandă magnetică, din public, compus din toate sonurile şi semnele existente la un moment dat pe centimetru pătrat de convorbire, de viaţă. Iar acest limbaj, deloc ascuns sau adumbrit (întunecat), se petrece în plină lumină (plein soleil), în zi continuă, fără noapte, visul însuşi declarat fiind de fapt colorat şi muzicalizat, deci cufundat doar în noapte convenţională: „un dicteu automat după o noapte de vis color, ilustrat muzical…” – iată o autodefinire exactă, cu precizarea că sintagma „după noapte” este explicită şi implicită, deci se referă la… lumina zilei.
Însuși titlul cărții și titlurile ciclurilor par șocante, dar de fapt poetul nu dorește aceasta, ci doar ca, prin ele, să mai însumeze câteva din stările poetico-reale care îl asaltează necontenit. Titlul general Să îndeplinim dorințele prostscrișilor original soundtrack vrea să cuprindă: acțiune, năzuință, invenție verbală (sau joc de cuvinte: ”prostscriși”), limbaje de calculator (anglicisme cu destinație tehnică) și se presimte că ar fi putut fi mult mai lung.
Tot ceea ce urmează dincolo de titlu nu face decât să-l justifice, să-l confirme, să-l impună. Diversitatea, dar și diversiunea, vine din... juxtapunerea mai multor realități: una existențială, una visată, una imaginată (inventată în stare de trezie însă) și una donată de calculator. Aerul dominator al acesteia din urmă este indubitabil, încât deseori parcă s-ar vrea ca toate celelalte să fie abandonate în favoarea unei realități ”calculate”. Sub acest ultim aspect, limbajul poetic, în loc să de împrăștie, se unifică, dând soliditate și solidaritate demersului (totuși esențialmente) poetic. Se exclud, desigur: inefabilul , seraficul, ingenuitatea, pudibonderia, puritatea, orice modestie, timiditate sau complex de inferioritate (poate apare doar unul de... superioritate, ceea ce nu arată bine, dar dă chiar foarte bine.) Sunt ocolite așadar toate ingredientele poetice care au rezistat până la finele mileniului trecut. Asemenea inutilități cad în derizoriu sub incidența unui limbaj direct, sau, cum zice poetul, ”de gașcă”:
”știam tot, așa e când alții te cred semizeu și
se așteaptă să faci lucruri care lor li se par
imposibile.
faza e că nici unul dintre ceilalți nu își pune
întrebarea ce părere am eu despre reușitele
lor,cum ar fi curățatul cepei sau desfundatul
sifonului cu pompa.”
-despre cunoaștere
Sau:
”știam tot, mă amăgeam cu mesajele Tale în lanuri
de grâu, vino-vin, vino-vin, am ieșit cu prietenele
la o înghețată, am ieșit cu mami și mă dor picioarele
și mi-e un somn de mor, așa îmi poate fi și după o partidă
de sex cu tine - vino odată”
- despre dragoste
Iar pentru a evita orice ”decădere” în uitata poezie, limbajele sunt deviate, ”ecluzate” (acest termen nu s-a mai folosit, dar el se potrivește aici) frecvent spre proza mascată, mai ales atunci când bogata realitate se cere a fi recuperată, iar versul, chiar dacă liber, este prea strâmt pentru aceasta. Ingredientele sunt acum altele: cuvinte inventate și molestate cu ironie (împreunăjurări, tristaria, prosteveul), livrescul devenit concret (Kafka și al lui Gregor Samsa, Tom Waits, Bulgacov, Nabokov și al său SF, Joan Baez, Jacques Brel (mult sunet este în aceste nume), elemente de computer (comenzi, CD-uri, Enter etc.), publicitatea (chiar și cea pornografică). Așa e viața azi, iar poetul n-o caută decât pe ea:
”Un poem conjunctural trebuie să conțină și o
vacă nebună (mai nou fulga), pensionarii
o văd întotdeauna albastră prin ecranul de protecție,
tristețea lor îi protejează de radiații și cântă
internaționala, marseilleza sau imnuri naționale,
făcând cu ochiul la icoane, duplicitar; să mai zică
cineva că fericirea nu s-a născut înainte de pensie...
trece uneori timpul la telefon, vorbind cu o tânără:
mă vrei, sunt fierbinte, îți îndeplinesc orice
dorință, orice dorință ascunsă, da? orice dorință?
bine, atunci sună-mă tu și iarăși calculul de
facturi ne ia jumătate din zi și trei sferturi
din noapte stăm cu burta în sus, cu penisul spre cer,
doamne, de ce ai tolerat banul pe pământ
un poem conjunctural se sfârșește mereu prin ceva
aluziv, cum ar fi viața văzută de sus sau de foarte
de jos, morbiditatea e peste tot, nu de pomană
se preferă mai nou cabine de baie și în curând
buncăre, împărțind aceleași sfere, dar respirând
aburi diferiți, respirația doar distingând
colgate-ul de ceapă, devenirile noastre de plafonare...”
Citatul acesta prea lung le înlocuiește pe toate celelalte care ar trebui să susțină spusele criticului (mai degrabă ale teoreticianului). Dar el și vorbește de la sine despre maniera de poezie a lui BOGDAN GEANĂ: poezia lui, dar și agenerației sale, este continuă (nu infinită, pentru că, am amintit de spaima de infinit), se reia făr întrerupere, fără pauze de respirație, în ambele sensuri (flux și reflux), ieșită din timp, pentru că punerile alături (”punerea față în față”, cum ziceau tibetanii), ”juxtapunerile” sunt multiplicabile, infinitezimale, reverberative, aleatorii... Calitatea, evidentă acum, datorită, desigur, șocului noutății (în sfârșit vine și ea!), urmează a se respecta, a se impune prin exercițiu și rezistență la timp.
VALENTIN TAȘCU
prefață la ”Să îndeplinim dorințele prostscrișilor”,
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005
Deci şi în poezie fenomenul este cu putinţă. Poeţii grupaţi în jurul sitului http://www.poezie.ro/, dintre care o parte sunt pomeniţi în preambulul acestui volum semnat de BOGDAN GEANĂ, un vajnic reprezentant al „curentului” dedus de noi, au cam aceleaşi tentaţii şi doresc să se exprime pe ei referindu-se în permanenţă la alţii, ba chiar folosindu-se de elemente (crude) de existenţă. Exemplar în acest sens este un poem-scrisoare adresat de către Marius Marian Şolea unei fiinţe reale din Vaslui, şi care tocmai datorită acestei „juxtapuneri” a făcut mare vâlvă printre cei care cunosc povestea reală, dar şi printre cei care nu o cunosc, iar personajul acelei execuţii lirice aproape a fugit din lumea reală, refugiindu-se, unde oare, dacă nu tot în poezie. Dar sunt şi alte exemple, care se citesc pe site, într-o atmosferă colocvială, parcă de talk-show. Poeţii aceştia au câştigat deja ceva, în primul rând se citesc citesc între ei (ceea ce alţii nu mai fac de mult), se comentează, trăiesc şi trăiesc şi scrierile lor (această juxtapunere de păreri fiind şi un fel de selecţie critică). După 1990 sau mai precis în acest al treilea mileniu, s-a propus o direcţie, aceea a „fracturiştilor”, pe care o găsim epuizată înainte de a se naşte (pentru simplu motiv că se născuse de mult, de pe vreme tinereţelor lui Geo Bogza şi chiar Arghezi, ca să nu mai pomenim de însuşi Eminescu), direcţia constând din exacerbarea sexului, cu tendinţa clară de a şoca. Mai viabilă cu mult ni se pare această voinţă de a colocvia, de a tăifăsui prin poezie, de a crea chiar o realitate prin poezie, una credibilă, pentru că în permanenţă este dublată de alta refuzată de poezie.
BOGDAN GEANĂ îşi autodefineşte cartea în spiritul dicteului automat. Metoda nu e nici ea nouă, are chiar aproape un secol vechime, dar acum este utilizată nu pentru desfiinţarea poeziei, ci tocmai pentru înfiinţarea sau chiar refiinţarea ei, şi nu în scopul deconstrucţiei, ci al reconstrucţiei. Limbajul acesta ar putea să-l surprindă chiar pe poetul la care ne referim, pentru că de regulă creatorii nu se gândesc ce au de gând să facă, ci doar fac, din instinct, dintr-un spirit de autoconservare (prin vitalizare, desigur). Pe de altă parte, din perspectiva evenimenţială, dadaiştii, suprarealiştii de acum aproape o sută de ani foloseau dicteul automat pentru a închide o realitate neinteresantă, epuizată şi stresantă (vechiul „spleen” postromantic, nu-i aşa?), pe când poeţii „juxtalişti” îl întrebuinţează tocmai pentru a cuprinde cât mai larg o realitate cu adevărat debordantă, extrem de variată (noul puzzle postmodern, nu-i aşa?); cei vechi aveau spaimă de finit, pe când cei de azi se tem de… infinit (vorba lui Blaga „nu de moarte mi-e frică, ci de veşnicia ei”).
BOGDAN GEANĂ e printre cei dintâi poeţi ai grupării (eu sper să nu devină „haită”), care e „gata” cu un volum cuprinzător, poate prea cuprinzător, în care consumă cu lăcomie materie pentru câteva cârţi de poezie. Bănuim că, realizând tocmai amploarea (vizibilă, palpabilă) a infinitului de care vorbeam, vrea să apuce cât mai mult din el, la fiecare intervenţie poetică. Apoi, faptul că şirul nesfârşit de versuri s-a născut direct pe internet, nu i-a provocat poetului restricţiile pe care le iscă foaia de hârtie, cu toate chinurile ei. Visăm că atunci când se va putea citi direct gândul fugar şi rapid pe calculator, juxtalismul va fi şi mai eficace, va putea conţine cât mai multe informaţii fie ele şi afective. Dar, deocamdată, chiar şi tastatura e altceva decât condeiul (înşine am compus ultimele zece cărţi direct pe ordinator şi ştim ce senzaţie stranie ne-a dat aceasta) – ea poate greşi spectaculos (şi eroarea devine interesantă), poate crea cuvinte, poate reveni, atrage atenţia asupra tâmpeniilor, poate, desigur, surprinde mai multe elemente ale unei realităţi ce se naşte pe monitor. De aici senzaţia de cascadă, de aglomerare de cuvinte, de fapte, idei, nume, cunoştinţe diverse etc., pe care şi BOGDAN GEANĂ le parcurge. Iar starea poetică astfel obţinută nu mai are cum să se închidă într-un „turn de fildeş” (o, vis etern al romanticilor de pretutindeni şi chiar şi de azi!), pentru că devine omniprezentă, atoateştiutoare, ce mai, chiar divină, genetică. Poezia, iată unde vroiam să revenim, trăieşte astfel, palpită, participă la ce se întâmplă peste tot, în afara şi în lăuntrul poetului.
La această stare se adaptează, desigur, limbajul, care nu mai este tentat de abstracţiuni (ca urmare a excesului de metafore anterior), ci surprinde de la început prin aspectul lui pietonal, rutier, înregistrat parcă pe bandă magnetică, din public, compus din toate sonurile şi semnele existente la un moment dat pe centimetru pătrat de convorbire, de viaţă. Iar acest limbaj, deloc ascuns sau adumbrit (întunecat), se petrece în plină lumină (plein soleil), în zi continuă, fără noapte, visul însuşi declarat fiind de fapt colorat şi muzicalizat, deci cufundat doar în noapte convenţională: „un dicteu automat după o noapte de vis color, ilustrat muzical…” – iată o autodefinire exactă, cu precizarea că sintagma „după noapte” este explicită şi implicită, deci se referă la… lumina zilei.
Însuși titlul cărții și titlurile ciclurilor par șocante, dar de fapt poetul nu dorește aceasta, ci doar ca, prin ele, să mai însumeze câteva din stările poetico-reale care îl asaltează necontenit. Titlul general Să îndeplinim dorințele prostscrișilor original soundtrack vrea să cuprindă: acțiune, năzuință, invenție verbală (sau joc de cuvinte: ”prostscriși”), limbaje de calculator (anglicisme cu destinație tehnică) și se presimte că ar fi putut fi mult mai lung.
Tot ceea ce urmează dincolo de titlu nu face decât să-l justifice, să-l confirme, să-l impună. Diversitatea, dar și diversiunea, vine din... juxtapunerea mai multor realități: una existențială, una visată, una imaginată (inventată în stare de trezie însă) și una donată de calculator. Aerul dominator al acesteia din urmă este indubitabil, încât deseori parcă s-ar vrea ca toate celelalte să fie abandonate în favoarea unei realități ”calculate”. Sub acest ultim aspect, limbajul poetic, în loc să de împrăștie, se unifică, dând soliditate și solidaritate demersului (totuși esențialmente) poetic. Se exclud, desigur: inefabilul , seraficul, ingenuitatea, pudibonderia, puritatea, orice modestie, timiditate sau complex de inferioritate (poate apare doar unul de... superioritate, ceea ce nu arată bine, dar dă chiar foarte bine.) Sunt ocolite așadar toate ingredientele poetice care au rezistat până la finele mileniului trecut. Asemenea inutilități cad în derizoriu sub incidența unui limbaj direct, sau, cum zice poetul, ”de gașcă”:
”știam tot, așa e când alții te cred semizeu și
se așteaptă să faci lucruri care lor li se par
imposibile.
faza e că nici unul dintre ceilalți nu își pune
întrebarea ce părere am eu despre reușitele
lor,cum ar fi curățatul cepei sau desfundatul
sifonului cu pompa.”
-despre cunoaștere
Sau:
”știam tot, mă amăgeam cu mesajele Tale în lanuri
de grâu, vino-vin, vino-vin, am ieșit cu prietenele
la o înghețată, am ieșit cu mami și mă dor picioarele
și mi-e un somn de mor, așa îmi poate fi și după o partidă
de sex cu tine - vino odată”
- despre dragoste
Iar pentru a evita orice ”decădere” în uitata poezie, limbajele sunt deviate, ”ecluzate” (acest termen nu s-a mai folosit, dar el se potrivește aici) frecvent spre proza mascată, mai ales atunci când bogata realitate se cere a fi recuperată, iar versul, chiar dacă liber, este prea strâmt pentru aceasta. Ingredientele sunt acum altele: cuvinte inventate și molestate cu ironie (împreunăjurări, tristaria, prosteveul), livrescul devenit concret (Kafka și al lui Gregor Samsa, Tom Waits, Bulgacov, Nabokov și al său SF, Joan Baez, Jacques Brel (mult sunet este în aceste nume), elemente de computer (comenzi, CD-uri, Enter etc.), publicitatea (chiar și cea pornografică). Așa e viața azi, iar poetul n-o caută decât pe ea:
”Un poem conjunctural trebuie să conțină și o
vacă nebună (mai nou fulga), pensionarii
o văd întotdeauna albastră prin ecranul de protecție,
tristețea lor îi protejează de radiații și cântă
internaționala, marseilleza sau imnuri naționale,
făcând cu ochiul la icoane, duplicitar; să mai zică
cineva că fericirea nu s-a născut înainte de pensie...
trece uneori timpul la telefon, vorbind cu o tânără:
mă vrei, sunt fierbinte, îți îndeplinesc orice
dorință, orice dorință ascunsă, da? orice dorință?
bine, atunci sună-mă tu și iarăși calculul de
facturi ne ia jumătate din zi și trei sferturi
din noapte stăm cu burta în sus, cu penisul spre cer,
doamne, de ce ai tolerat banul pe pământ
un poem conjunctural se sfârșește mereu prin ceva
aluziv, cum ar fi viața văzută de sus sau de foarte
de jos, morbiditatea e peste tot, nu de pomană
se preferă mai nou cabine de baie și în curând
buncăre, împărțind aceleași sfere, dar respirând
aburi diferiți, respirația doar distingând
colgate-ul de ceapă, devenirile noastre de plafonare...”
Citatul acesta prea lung le înlocuiește pe toate celelalte care ar trebui să susțină spusele criticului (mai degrabă ale teoreticianului). Dar el și vorbește de la sine despre maniera de poezie a lui BOGDAN GEANĂ: poezia lui, dar și agenerației sale, este continuă (nu infinită, pentru că, am amintit de spaima de infinit), se reia făr întrerupere, fără pauze de respirație, în ambele sensuri (flux și reflux), ieșită din timp, pentru că punerile alături (”punerea față în față”, cum ziceau tibetanii), ”juxtapunerile” sunt multiplicabile, infinitezimale, reverberative, aleatorii... Calitatea, evidentă acum, datorită, desigur, șocului noutății (în sfârșit vine și ea!), urmează a se respecta, a se impune prin exercițiu și rezistență la timp.
VALENTIN TAȘCU
prefață la ”Să îndeplinim dorințele prostscrișilor”,
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu