Rainy night in So Ho

multă vreme am crezut că trupul tău e o
pagodă.
neaveniţii alunecă nopţile pe olane
şi cu oasele zdrobite,
îţi cer în zori, urlând, mila.
şi tu le-o oferi.

în realitate trupul tău nu e decât o catedrală.
alunec pe ţigle şi îmi înţep
organele
esenţiale în spinii din jurul statuilor
plânse şi al streşinilor.

ţi-am cerut în şoaptă mila
dar era prea târziu, tu nu mai puteai
face nimic.

Dejun în parc

de cel puţin 2011 ani soarele
continuă să ardă,
trei decenii şi ceva de când
aştept legea 10 a domeniului public
să îmi înapoieze
parcurile.

cel mai mult mă frustrează înstrăinarea
lor, mi-am luat însă gândul de la lacuri,
de la gări
şi de la manejul circului
când într-o noapte de vară
tom waits…


dar pentru parcuri de o veşnicie
sunt gata să fac moarte
de om,

la început au fost minorii,
pe care i-am ucis cu maximă discreţie,
cadavrul lor de negăsit zace
tăinuit
la antipodul luminii.
de mici ce sunt absenţa lor
nu intrigă pe nimeni.

pe urmă a venit vremea clasicilor în
viaţă.
aici va trebui să lucrez cu mănuşi,
cu înfârjire, cu o
minuţiozitate de bijutier.
pe ăştia nu îi pot doar ucide,
pe ăştia
trebuie să îi măcelăresc, să îi tranşez
şi în punguţe multe să îi
răspândesc prin lume,
fluturaşe de glorie trecută, vestigii de
carne,
amulete de os,

MOARTE
POEŢILOR CARE
MI-AU
ÎNSTRĂINAT
PARCURILE!