multă vreme am crezut că trupul tău e o
pagodă.
neaveniţii alunecă nopţile pe olane
şi cu oasele zdrobite,
îţi cer în zori, urlând, mila.
şi tu le-o oferi.
în realitate trupul tău nu e decât o catedrală.
alunec pe ţigle şi îmi înţep
organele
esenţiale în spinii din jurul statuilor
plânse şi al streşinilor.
ţi-am cerut în şoaptă mila
dar era prea târziu, tu nu mai puteai
face nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu